Hreanul este o plantă ierboasă perenă, cultivată sau sălbatică, care prezintă o înrădăcinare profundă, fiind căutată şi apreciată pentru organele sale subpământene, al căror gust este arzător.
Sistematică
Cunoscut sub denumirea ştiinţifică de Armoracia rusticana sau de Cochlearia armoracia, hreanul reprezintă o specie vegetală care aparţine familiei Brasicaceae (Cruciferae).
Descriere
Planta se remarcă prin rădăcina sa relativ groasă (3 - 6 cm în diametru), cilindrică, verticală, albă, cărnoasă, bine afundată în sol, care măsoară mai bine de 50 cm lungime. Frunzele bazale la hrean sunt cărnoase, lungi (30 -100cm) şi relativ late (4 -10 cm), subţiindu-se spre vârf. Ele sunt întregi, crenate pe margini, cu peţiolul bine dezvoltat. Pe tulpinile puternic ramificate, înalte de 35-110cm, se inseră frunze alterne, scurt peţiolate până la sesile spre vârf. Frunzele din etajele superioare sunt sensibil mai mici decât cele bazale. Florile hreanului sunt mici, albe, tetramere şi cruciforme (au 4 petale în formă de cruce), adunate în inflorescenţe racemoase simple [vezi imaginea 1]. Din ele se dezvoltă fructele, care sunt nişte silicule globuloase. Seminţele din silicule sunt rar viabile, planta înmulţindu-se, de obicei, pe cale vegetativă.
Hreanul, florile, frunza, radacina
Înflorire Specia înfloreşte abundent pe tot parcursul verii
Hreanul (Armoracia rusticana) Origine
Deşi nu se cunoaşte precis locul de origine al hreanului (este foarte posibil ca acesta să se afle chiar pe teritoriul ţării noastre), se ştie că specia Armoracia rusticana reprezintă o plantă milenară pentru flora spontană a României. Este cunoscut faptul că hreanul se regăsea în gastronomia şi medicina dacilor sub denumirea de usturonila, dar este puţin probabil ca în acele vremuri, această specie să fi provenit din culturi. Hreanul nu poate fi o plantă de origine mediteraneană, aşa cum apare menţionat în unele locuri, cunoscându-se faptul că specia suportă greu un astfel de climat, preferându-l pe cel mai rece, cu ierni adevărate.
Ecologie
Hreanul apare în România atât ca plantă spontană cât şi ca specie cultivată. Ca plantă sălbatică hreanul se întâlneşte fie ca specie spontană nativă, fie "scăpată" din culturi (sălbăticită). Hreanul necultivat este o prezenţă comună pe lângă gospodăriile de la sate (pe lângă garduri, în şanţuri, în semănături) şi sporadică pe alte terenuri, unde doar pe alocuri, îşi face apariţia, pe soluri afânate şi umede, mai ales pe lângă ape. La gust, rădăcina hreanului cultivat este mai dulce, deoarece în condiţii controlate planta reuşeşte să sintetizeze şi să acumuleze mai multe glucide. În cultură hreanul apare ca plantă perenă, menţinându-se pe acelaşi teren 3-5 ani. Se cultivă îndeosebi în scopuri condimentare. Hreanul este puţin pretenţios la condiţiile de mediu, rezistând bine atât la secetă cât şi la îngheţ, atât la lumină cât şi la umbră, preferând însă, locurile fără insolaţie permanentă şi cu rezerve de apă în sol, unde se dezvoltă luxuriant (în alte condiţii rămâne relativ pipernicit).
Principiile active din rădăcina de hrean
Rădăcinile acestei plante conţin: triglicozizi sulfuraţi - izotiocianaţi (sinigrină), enzime (mirozinaza), acizi minerali (sulfuric, clorhidric, silicic, carbonic), glucide complexe (celuloză, amidon, inulină), monozaharide (glucoză, fructoză), aminoacizi (aspargină, glutamină), vitamine (urme de carotenoizi şi vitamina B2, cantităţi moderate de vitamina B1 şi cantităţi apreciabile de vitamina C - 600 mg.), substanţe fitoncide (hidroxibenzilsenevol, β-fenetilizocianatul), săruri minerale (sodiu, potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier, mangan). Datorită faptului că rădăcinile de hrean se pot păstra destul de mult timp, acestea au fost folosite încă din vechime de marinari, pe post de suplimente antiscorbutice, în lungiile lor călătorii pe oceanele lumii. Pentru sezonul rece, hreanul rămâne şi azi un excelent supliment de vitamina C (10 g. de hrean asigură necesarul zilnic de vitamina C). Binecunoscutul gust arzător al hreanului, precum şi substanţele volatile iritante, nu sunt prezente atâta timp cât rădăcinile plantei sunt intacte. Compuşii sulfuraţi volatili cu gruparea -SH (tio) şi mai ales alilil senevolul, rezultă în urma reacţiei de hidroliză ce se desfăşoară după distrucţia mecanică a pereţilor celulari. Ei se formează din sinigrină sub acţiunea enzimei mirozinaza (hreanul deţine recordul absolut în ceea ce priveşte cantitatea de sinigrină şi de mirozinază) [vezi reacţie].
Hreanul ca plantă legumicolă alimentară, dietetică şi condimentară
În scopuri alimentare, dietetice, condimentare şi legumicole, de la hrean se folosesc rădăcinile şi frunzele.
• Rădăcina de hrean
Rădăcinile rase de hrean au un gust dulceag şi foarte iute, degajând, în acelaşi timp, vapori iritanţi. Pe lângă proprietăţile picante, hreanul stimulează şi uşurează digestia alimentelor la care a fost adăugat
Rădăcini de hrean Cu hrean se garnisesc mai multe mâncăruri, ca: afumături, şuncă, carne prăjită sau fiartă de porc, de miel sau de vită; brânza (vezi şi brânza proaspătă de vaci cu gălbenuş crud de ou); salatele de legume. Din punct de vedere gustativ, dar şi dietetic, hreanul se potriveşte deosebit de bine cu sfecla roşie, formând împreună salate de iarnă, ce aduc principii valoroase organismului pentru sezonul rece (vezi salate de sfeclă roşie cu hrean). Hreanul, ca şi condiment se mai foloseşte pentru prepararea unor sortimente de muştar iute, precum şi în sosuri ori în acrituri.
• Frunzele de hrean
Valoroase sunt şi frunzele bazale mari dar încă fragede de hrean, recoltate primăvara, înainte de înflorire. Ele se adaugă în borcane atunci când se pregătesc murăturile, îmbunătăţind gustul acestora dar şi ferind degradarea lor (conservant natural)
Frunzele bazale de hrean înainte de înflorirea plantei Cu frunzele de hrean culese primăvara devreme se garnisesc preparatele din miel. Opărite, frunzele tinere ale hreanului, se folosesc la prepararea sarmalelor, fiind superioare frunzelor de ştevie sau de viţă de vie. Hreanul ca plantă medicinală
• Rădăcina de hrean
În scopuri medicinale, se recomandă utilizarea rădăcinilor acestei plante doar în sezonul rece (toamna, iarna, primăvara devreme). În tradiţia populară, rădăcinile de hrean nu se mai utilizează după sărbătoarea Paştelui (până în postul Crăciunului), nici în scop terapeutic şi nici alimentar, ceea ce este justificat, căci deşi se păstrează iuţeala, părţile subterane devin sărace în principii. Cel mai simplu remediu fitoterapeutic constă în administrarea hreanului crud ras, câte un vârf de cuţit de 1- 2 ori pe zi. Este bine să se folosească rădăcini cât mai proaspete, care se vor răzui doar înainte de administrare. Se mai poate utiliza în amestec cu mierea (1 parte hrean, 3 părţi miere) sau sub formă de tinctură (20g hrean la 100ml alcool de 60%) , care se administrează câte 30 de picături de 3 ori pe zi (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). O formulă apifitoterapeutică tradiţională, care şi-a dovedit în timp eficienţa, se prepară dintr-o lingură de hrean proaspăt, ras şi o lingură de miere de salcâm. Componentele se amestecă bine, până la obţinerea unei paste omogene. Preparatul se administrează dimineaţa pe stomacul gol, treptat, câte o linguriţă, până la terminarea întregii cantităţi. Abia după o oră se poate mânca. Cura se face o dată într-un trimestru şi durează 30 de zile consecutive (O. Bojoor, O. Popescu). Principiile din rădăcinile rase de hrean, acţionează atât asupra căilor respiratorii - prin compuşii volatili, cât şi asupra organelor digestive. În doze mici nu produce decât iritaţii gastrice de foarte scurtă durată, datorită unor reacţii tampon determinate de formarea unor săruri bazice ale acidului sulfuros cu ionii de sodiu sau de potasiu. Revulsivitatea intensă a rădăcinilor de hrean, cere prudenţă, atât în administrarea internă, cât şi în aplicaţiile externe. În salate hreanul capătă, alături de vegetalele cu care intră în combinaţie, valoare dietetică. Cele mai importante efecte exercitate de către hrean asupra organismului, sunt cele: - antiscorbutice - revulsive, - fitoncide (antibiotice), - tonic metabolice (stimulente asupra metabolismului), - antihipertensive (hipotensive), - vermifuge (tenifuge), - diuretice, - stomahice (tonifiante asupra stomacului), - hipercorticoidice (stimulente asupra glandelor corticosuprareanale). Mulţumită acestor proprietăţi, o serie de tulburări răspund la tratamentul cu rădăcinile rase de hrean. Acţiunea antibacteriană are un spectru larg, inhibând s-au distrugând germeni ca: Mycobacterium tuberculosis, Helicobacter pilori, Bacillus subtilis, Bacillus pyocianicus, Escherichia coli, Staphylococus sp. Streptococus mutans, etc (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). Datorită efectului antibiotic (fitoncid), rădăcinile de hrean se recomandă în: tuberculoză (adjuvant), ulcer gastric (numai ca preventiv), bronşită, pneumonie (adjuvant), pielonefrite cronice, cistite, uretrite, sinuzite, rinite, răceli. De asemenea, hreanul combate placa bacteriană şi întârzie apariţia cariilor dentare. Principiile din hrean au efecte tonice asupra organismului - în general, asupra respiraţiei, asupra digestiei, a metabolismului, precum şi asupra respiraţiei. De asemenea, aceste rădăcini stimulează funcţia renală şi glandele suprarenale. Mulţumită acestor proprietăţi, hreanul se recomandă în: oboseală, astenie, astm bronşic, alergii, edem, anorexie, anaciditate şi hipoaciditate gastrică, microlitiază renală ("nisip la rinichi"), hipocorticism, hipertensiune arterială. Hreanul se mai administrează ca adjuvant în teniaze. Se mai indică administrarea preparatelor din rădăcina de hrean în inflamaţiile ganglionare. Extern, aplicaţiile cu rădăcini rase de hrean (hreanul ras se pune între două pânze de tifon) se folosesc în caz de reumatism sau pentru calmarea durerilor intercostale.
• Frunzele de hrean
Frunzele de hrean proaspete şi zdrobite, aplicate pe creştet, combat durerile de cap. Infuzia realizată din frunze proaspete, dacă este îndulcită cu miere, stimulează urinarea şi combate răceala.
Hreanul este contraindicat în caz de: gastrită, ulcer gastric, enterită acută, nefrită acută, macrolitiază urinară, hemoragii interne, hemoroizi, hipercorticism. Se recomandă, evitarea administrării de hrean, în timpul fluxului menstrual. Substanţele din hrean pot interacţiona negativ cu antiinflamatoarele analgezice de sinteză precum şi cu corticoizii sintetici. Principiile din hrean sunt incompatibile cu unele substanţe din medicamente sau suplimente, ca: bicarbonaţi şi carbonaţi, nitrat de argint, biclorură de mercur (J. Valnet). Hreanul nu se administrează copiilor mai mici de 4 ani. Este contraindicat şi în perioada alăptării, deoarece unele principii ajung în lapte. Pacienţii care au suferit de infarct este bine să nu consume hrean (A. Duke, M. J. Bogenschutz-Godwin, J. duCellier, P. A. K. Duke). În doze mari, hreanul provocă catare ale stomacului, gastrite, enterite, iritaţii renale, diaree, hemoragii digestive, scăderea bruscă a tensiunii arteriale.
hrean 2
hrean 1
hrean 4
Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj
Către: seminteviilegume
Mesaj:
seminteviilegume
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.